Utilaje Constructii                 | Buna, vizitator! [ Inregistrare | Autentificare ]  rss  |  tw

Publica anunt
0

Autostrăzile – mâna de ajutor pentru economia României

| Infrastructură | 05/01/2012

pic article 93

Dorinţa de a avea autostrăzi pe care se poate circula decent nu mai este de mult timp doar în mintea şoferul chinuit de drumurile proaste. Autostrăzile se construiesc încet, cu multe poticneli, dar mai ales cu mulţi bani. Cârcotaşii ar spune că autostrăzile româneşti sunt nişte mâncători de bani, ce nu se mai termină. Însă ceea ce ministerele investesc în drumuri se pare că revine în buzunarul statului.

În 2011 România a semnat contracte pentru construcţia de autostrăzi de 2 miliarde de euro, iar dacă lucrările vor decurge conform planurilor în 2012 vom aveam încă cel puţin 500 de kilometri de şosea nou-nouţă. Privind dincolo de numărul de kilometri care nu mulţumeşte pe nimeni, demararea acestor proiecte a însemnat şi angajarea unui număr semnificativ de oameni, ceea ce cântăreşte la scăderea ratei şomajului.

Continuati sa cititi »

0

Energia României la mâna zeul Eol

| Infrastructură | 14/12/2011

pic article 82

România încearcă pe cât posibil să ţină pasul cu Europa în ceea ce priveşte energia regenerabilă. Un studio realizat de Erste Bank, arată că România este ţara cu cel mai bun potenţial de producere a energiei eoliene din sud-estul Europei. Este adevărat că unele zone sunt favorizate: Constanţa, Dobrogea sau Tulcea, dar mai nou parcurile eoliene se vor extinde şi în partea de Nord-est a ţării, la Suceava. Grupul internaţional Filasa s-a declarat interesat de implementarea a 11 proiecte de parcuri eoliene în Suceava. Ei susţin că cele 11 proiecte, care există deocamdată doar pe hârtie vor avea o putere de peste 500 de MW, altfel spus de aproximativ 10 ori mai mult decât capacitatea actuală a CET Suceava.

Sute de milioane de euro “aruncate” în vânt

Proiectele sunt costisitoare, ajungând până la 780 milioane de euro, bani din care în jur de 30% vor fi investiţi în construcţia propriu-zisă a unităţilor eoliene şi montajul instalaţiilor necesare pentru funcţionare.
Doar pentru dezvoltarea proiectelor s-au plătit 6 milioane de euro, banii în care au fost incluse: studii specifice, avize, măsurători pentru a vedea forţa vântului din zonă, execuţia de foraje, creare de infrastructură, paza localităţilor în care se vor implementa proiectele, găsirea şi amenajarea spaţiilor unde se vor desfăşura activităţile de birou, impozite pe terenuri şi trasee de cablu.

9 localităţi, 4000 de hectare de teren

După cum proiectul iniţial prevede, nouă localităţi sunt vizate: Ciprian Porumbescu şi Horodniceni, fiecare cu câte două proiecte, urmate de Capu Câmpului, Ilişeşti, Udeşti, Dragoieşti, Berchişeşti, Moara şi Stroieşti, cu câte un singur proiect. Cu cea mai mare capacitate va fi comuna Udeşti, cu 90 MW. Până în momentul de faţă nu a fost instalată nici o turbină eoliană. Proiectul prevede ca la final pe teritoriul Sucevei să fie amplasate 173 de turbine Vestas, cu o capacitate aproximativă de 3 MW fiecare, iar suprafaţa ocupată de proiect este uriaşă: 4000 de hectare. Parte din aceste terenuri aparţin în totalitate primărie şi nu există probleme cu punerea la dispoziţie în cadrul proiectului, altă parte însă aparţin locuitorilor judeţului Suceava. Bineînţeles, că nici primăria şi nici localnicii nu vor rămâne în pagubă. Primăriilor li se va da o cotă de 0.3% din profitul adus de parcurile eoliene, precum şi o sumă cuprinsă între 20.000-30.000 de euro ca urmare a concesionării terenurilor. Localnicii, în schimb, vor primi anul o sumă de 100 de euro pentru fiecare hectar de pământ dat companiei.

Grupul francez lider pe piaţa eolienelor din România?

Şase dintre proiecte vor primi autorizaţie de construcţie abia la sfârşitul anului, urmând ca restul să fie avizate în vara anului viitor. Până ca turbinele să funcţioneze va mai trece jumătate din 2012, astfel că abia în 2013 parcurile eoliene sucevene vor intra în procesul de producţie. Speculând faptul că în România piaţa energiei eoliene este încă în faza de început,grupul francez vrea să devină un lider de piaţă în industria parcurilor eoliene. De aceea are în vedere construirea de noi instalaţii în judeţele: Brăila, Tulcea, Constanţa şi Caraş-Severin. Dacă toate proiectele îi vor reuşi, grupul francez va avea o capacitate totală de 2500MW, întrecând concurenţii: compania cehă CEZ care are un parc eolian de 600MW în Constanţa şi spaniolii care şi-au anunţat intenţia de a construi aproximativ 50 de noi parcuri eoliene.

Tulcea – 400.000 de gospodării alimentate din forţa vântului

Tulcea a intrat de multă vreme în vizorul producătorilor de energie eoliană, iar în 2012 se va îmbogăți cu încă un parc, la Casimcea. Acesta este în construcţie la momentul actual şi va fi funcţional, abia la sfârşitul anului viitor. Se ştia încă din 2008 că grupul austriac Verbund va construi pe tărâm dobrogean încă un parc eolian. Iniţial s-au decis la 150 de MW, dar ulterior au mărit proiectul cu încă 50 de MW. Preţul unui MW în industria energiei eoliene costă între 1.5 – 1.8 milioane de euro, astfel că un calcul simplu arată că austriecii investesc în acest proiect 300 de milioane de euro. Când lucrarea va fi dusă la bun sfârşit, parcul va avea 77 de turbine, dintre care 43 cu o putere de 2.3 MW, iar restul cu o putere ceva mai mare de 3 MW. De la punerea în funcţiune, parcul eolian va produce 600 de GWh anual, însemnând că va asigura energie electrică pentru 400.000 de gospodării.

Creşterea producţiei semnificativă din 2013

Statisticile spun că România urmează un trend ascendent în ceea ce priveşte energia eoliană. În 2010 România producea 454 de MW, iar în 2011 se estimează că va produce cu 50% mai mult. În 2009 producţia de energie eoliană era abia în faza copilăriei, astfel că existau turbine cu o putere cumulată de 14.1 MW. Pe atunci, potenţialul României nu era luat în serios de ţările europene având în vedere că abia ocupam un modest loc şapte după creşterea de volum.

Pentru viitor predicţiile sunt cu atât mai optimiste. Numai în 2012 se vor construi centrale eoliene cu o putere de 1.335 MW. În 2013 se aşteaptă creşterea puterii la 1.500 de MW. Cu un total de 4.013 MW. Creşterea este importantă, dar nu suficientă pentru a ajunge din urmă ţări precum: Germania (27.214 MW), Spania (20.676 MW), Italia sau Franţa cu peste 5000 de MW.

Raluca Borceanu

0

Proiecte măreţe la Rovinari: încă o instalaţie de desulfurare şi grup energetic nou

| Infrastructură | 12/12/2011

rovinari

Complexul energetic Rovinari, producător important de energie electrică, are nevoie de îmbunătăţiri considerabile. În acest moment se caută finanţare pentru încă o instalaţie de desulfurare la grupul energetic numărul 4. Desigur, investiţia este una considerabilă: 42 de milioane de euro, bani care vor proveni în mare proporţie dintr-un credit bancar. Astfel 34 milioane de euro vor fi acoperite de complex, urmând ca celelalte 8 milioane să vină din exterior.

Creditul sub semnul întrebării

Din păcate obţinerea unui credit este o soluţie mai degrabă nerealistă, dacă luăm în considerare faptul că cei din conducerea complexului au mai contractat şi alte credite, în valoare de aproximativ 50 de milioane de euro. În contul creditelor anterioare, Complexul Rovinari a acceptat ipotecarea a câteva excavatoare, un grup energetic de 330 MW şi chiar o linie de exploatare din bazinul EMC Rovinari.

Obţinerea finanţării nu este singurul impediment ce poate pune beţe în roate noului proiect. La Rovinari mai există două unităţi de desulfurare a gazelor, realizate de firma suedeză Alstom. Acum, câştigătorul în urma licitării proiectului, va fi nevoit să se lege de cele două instalaţii existente, cerând licenţa de la firma suedeză pentru a folosi instalaţia sau cerând o aprobare.

O instalaţie desulfurare funcţionează, iar poluarea s-a redus

În vara acestui an, Complexul Energetic Rovinari punea în funcţiune prima instalaţie de desulfurare a gazelor, la blocul energetic numărul 3. Pentru prima oară, scăpau de mustrările Uniunii Europene şi intrau în normalitate. Lucrările au început acum trei ani, din banii pe care CE Rovinari îi avea la dispoziţie. Apoi s-a avut în vedere, construcţia instalaţiei şi la grupul energetic numărul 6.

Principalul scop al acestor instalaţii este reducerea poluării. După cum realizatorii proiectului spun, instalaţia şi-a atins copul scăzând emisia de dioxid de sulf până la 200 de mg/Nm3, în condiţiile în care legislaţia europeană cere 400 mg/Nm3.

Tehnologia folosită în desulfurarea gazelor de ardere este cea cu absorber de tip turn. Instalaţia foloseşte în principal pulberea de calcar pentru ca în urma reacţie cu oxizii de sulf să se obţină ghipsul ca produs final. Pentru cele două instalaţii de acest tip s-au plătit aproximativ 60 de milioane de euro.

Ministerul ţipă că e criză

Uniunea Europeană suflă de mulţi ani în ceafa celor de la Rovinari, dar de cele mai multe ori s-au întârziat lucrările din cauza banilor. Pornind iniţial, în 2009 de la ideea unei modernizări cu bani proprii, reprezentanţii de la Rovinari şi-au schimbat rapid decizia, spunând că mai bine aşteaptă fondurile europene. În tot acest timp, lucrările rămâneau doar pe hârtie.

Acum, în calea modernizării se pune însuşi Ministerul Economiei care invocând criza din domeniul energetic, a transmis celor cu planuri mari de la Rovinari să se oprească până în primăvara anului viitor. Despre desulfurare nu au pomenit nimic, însă orice încercări de modernizare la blocul energetic numărul 4 trebuie numaidecât întrerupte.

Nou grup energetic mai important decât soluţionarea poluării cu zgură

Complexul Rovinari are în vedere construirea unui nou grup energetic de 500 MW în anii următori. Se doreşte un grup energetic nou şi modern, gata să valorifice cât mai ecologic posibil rezerva de lignit a complexului. Proiectul se ridică la cel puţin 400 de milioane de dolari. Chiar dacă intenţiile sunt dintre cele mai bune, procesul de licitaţie a proiectului a fost cu poticneli.

În toamnă, licitaţiile au fost amânate de la o lună la alta. Până în octombrie deja se solicitaseră trei amânări. Explicaţie pentru întârzierii este una cât se poate de simplă: potenţialii investitori nu au avut timpul necesar pentru pregătirea amănunţită a proiectelor. Ultima solicitare de amânare a venit din partea investitorilor chinezi care cu numai un an în urmă păreau extrem de interesaţi de investiţii la Rovinari.

Desigur, mulţi au spus că cerinţele impuse de reprezentanţii de la Rovinari sunt destul de greu de îndeplinit. În portretul investitorului căutat se menţiona că cei care depun dosare trebuie să aibă neapărat experienţă în domeniul energetic pe bază de cărbuni, precum şi să fi operat până în momentul licitaţiilor cel puţin o centrală de 400 MW.

În plus societatea trebuia să aibă în vedere standardele de mediu impuse de Uniunea Europeană şi să fi avut o cifră anuală de afaceri din 2007-2009 de cel puţin 2.5 miliarde de lei. În aceste condiţii este clar că nu oricine se putea înscrie în licitaţie. Totuşi dintre firmele înscrise amintim: Enel din Italia, dar cu experiență pe piaţa românească, fiind deţinători ai reţelei de distribuţie a energiei electrice în România, două firme din China cărora li s-au adăugat Alro Slatina şi o firmă suedeză: Vimetco.

Încercările succesive de modernizare neduse până în acest moment la capăt de Complexul Rovinari vin şi pe fondul marilor probleme de mediu avute în ultima perioadă. Numai în vara acestui an, a primit amenzi de peste 50.000 de lei de la Garda de mediu pentru poluarea provenită de la depozitul de zgură. Când vântul puternic ridică zgura din depozitul vechi, oraşul Rovinari este acoperit de reziduurile industriale, iar aerul devine irespirabil. În aceste condiţii se aşteaptă şi lucrări serioase de ecologizare a depozitului de zgură.

Raluca Borceanu

0

Şansa pentru construcţia de noi drumuri: zgura din combinatul de la Galaţi

| Construcții, Infrastructură, Materiale de construcții | 04/12/2011

pic article 76

România pare să fi luat în serios zicala că nimic nu se pierde, totul se transformă şi a decis să înlocuiască în construcţia de drumuri balastul de pe malul râurilor cu zgura produsă în cantităţi industriale de combinatul ArcelorMittal din Galaţi. Guvernul găseşte oportună şi benefică această decizie atât pentru construcţia drumurilor româneşti, cât şi pentru cei de la Mittal care au primit ultimatumul din partea Comisie Europene pentru închiderea haldei de zgură.

Cel mai târziu în 2014 combinatul va trebui să renunţe la exploatarea maldărului de reziduuri. Cererea Guvernului este justificată de câştiguri: materie primă gratuită pentru extinderea reţelei de drumuri. Până acum se punea problema obţinerii de zgură contracost. ArcelorMittal ar fi cu atât mai afectată de închiderea haldei dacă ne gândim că fierul vechi depozitat nu ar mai putea fi folosit la producţie.

Practic, combinatul ar trebui să cumpere fier din alte părţi pentru a produce oţel, ceea ce ar avea efect atât asupra costurilor de producţie, cât mai ales asupra preţului de vânzare. La momentul actual muntele de zgură are adunate 60 de milioane de tone deşeuri.

Întinsă pe 110 hectare şi dată spre folosinţă în 1968, halda adună zgură de furnal, cărămizi, var, praf de calcar, steril şi fier vechi şi zgură de oţelărie. Statul român ar putea folosi 1.5-2 milioane de tone de zgură pe an pentru proiectele din construcţii.

Cu alte cuvinte, statul român speculează nevoia de prelungire a termenului de funcţionare şi oferă ajutor companiei în faţa Comisiei Europene, doar dacă primeşte zgura gratuit.

Firmele româneşti exploatează zgura cu paşi de melc: 500.000 de tone pe an

Totuşi Mittal nu este la prima încercare de valorizare a deşeurilor. Din 1999 combinatul nu a mai depozitat zgura de oţelărie, ci a început să o valorifice direct pe piaţă. Acelaşi lucru se întâmplă cu zgura de furnal care este tratată şi vândută. ArcelorMittal a contactat cu ani în urmă trei firme care să se ocupe de exploatarea deşeurilor: DSU România, Grand Smithy International şi Adi Toma. Din păcate, cele trei au o activitate deloc productivă, reuşind să exploateze sub 500.000 de tone pe an.

Ca să fie într-adevăr de ajutor companiile ar trebui să exploateze într-un ritm alert: 12 milioane de tone pe an până în 2014, când vrând-nevrând compania ArcelorMittal va fi nevoită să îngroape tonele de deşeuri şi să planteze pomi pentru a ecologiza zona.

Ideea statului de folosi zgura în construcţii nu este unică, cu ceva ani în urmă şoseaua dig dintre Galaţi şi Brăila fiind refăcută cu deşeuri industriale. În plus, o firmă din Constanţa deja exploatează reziduurile plătind 4 euro pe tonă. Zgura exploatată ajungea înapoi la autostrada din Constanţa.

Pentru a fi siguri de calitatea drumurilor realizate din resturi industriale au fost chemaţi specialişti norvegieni care să efectueze teste la faţa locului. Sterilul din mormanul de deşeuri este luat în considerare pentru drumuri.

Râul Mălina, victima principală a zgurii

Până la construcţia de drumuri, la halda din Galaţi au fost activităţi de minerit care legale, care nu. Scormonit intens de cei care doresc să comercializeze fier vechi, halda a devenit şubredă, deşeurile surpând-o în repetate rânduri.

De fapt, organizate în haldă deşeurile erau la fel de periculoase ca atunci când ar fi fost aruncate la întâmplare. Garda de mediu a intervenit încercând să-i determine pe reprezentanţii combinatului să construiască un depozit conform normelor europene. Au trecut ani de zile de când depozitul nu există nici măcar în proiect. Amenzi peste amenzi şi ameninţări cu închiderea forţată nu i-au făcut pe cei de la Mittal să ia vreo măsură.

Revolta celor de la mediu este firească, având în vedere că un studiu efectuat a arătat următoarele : muntele de deşeuri de la Galaţi are în compoziţie : cianuri, nitraţi, fenoli şi plumb toate ajungând în râul Mălina, în Siret şi apoi în Dunăre,

Cel mai adesea au loc alunecări de teren care blochează legătura dintre cele două iazuri tehnologice Mălina Nord şi Mălina Sud, care au rolul de a prelua apele uzate şi poluate din combinat. Blocat canalul dintre cele două, apele reziduale ajung direct în râul cu acelaşi nume şi afectând producţia piscicolă. O amendă de peste 100.000 de lei nu i-a făcut pe cei de la Mittal să-şi reconsidere poziţia.

Zgura, salvează piatra de râu

Ei susţin sus şi tare că mormanul de reziduuri este o adevărată mină de aur şi că ar trebui lăsaţi pănă în 2021 să termine de exploatat reziduurile, pentru ca apoi rămase mult mai puţine să fie astupate de pământ. Un alt argument adus de reprezentanţii combinatului ar fi, paradoxal, că ei încearcă să fie prietenoşi cu mediul şi să salveze natura tocmai pentru oferă o soluţie alternativă pentru construcţii, în loc de piatra de râu.

Ba mai mult, au început să folosească o nouă tehnologie pentru exploatare muntelui de zgură : mina în terase, ceea ce ar însemna că operaţiunile de exploatare sunt mult mai sigure.

Raluca Borceanu

0

Hidrocentrala Stejaru-Bicaz, bijuterie comunistă în prag de modernizare

| Construcții, Infrastructură | 02/12/2011

pic article 75

Democraţia nu a venit pentru România cu proiecte grandioase în nici un domeniu al industriei construcţiilor. Nici o clădire cu adevărat valoroasă nu a mai apărut pe harta, iar în sectorul energetic nici măcar o hidrocentrală nouă. De abia dacă mai sunt întreprinse lucrări de reabilitare pentru hidrocentralele existente. În acest context, istoria vine şi ne dă peste nas cu hidrocentrale vechi de zeci de ani care ne servesc şi astăzi, deşi şubrezite de timp.

Un astfel de exemplu este hidrocentrala de la Bicaz, care a schimbat complet faţa peisajului energetic din partea de est a României. Proiectul iniţial prevedea o mini-hidrocentrală rudimentară sub forma unui lac de acumulare, mărginit de un baraj de beton şi prevăzut cu o turbină hidroelectrică. Din păcate, acest plan era defectuos apa ar fi căzut de la o înălţime prea mică pentru a produce energie electrică semnificativă şi s-a renunţat la punerea în practică a proiectului.

Odată cu instaurarea regimului comunist s-a reluat planul de construcţie din nevoia urgentă de energie electrică. După măsurători şi studii care au durat un an, în 1950 s-a trecut la construcţia propriu-zisă a hidrocentralei.

Proiectul prevedea că în zonă se va construi un lac de acumulare cu o capacitate de 1 miliard de mc de apă, aşa încât în anii secetoşi regiunii de est să-i fie asigurat necesarul de apă în agricultură.

Hidrocentrală ridicată cu beton şi ciment produs la Bicaz

În 10 ani hidrocentrala de 127 metri înălţime şi 210.000 de kW a fost gata. Costul construcţiei era uriaş pentru România, având în vedere că se afla la câţiva ani distanţă de al II-lea Război Mondial, 11 miliarde de dolari erau puse în joc.

Lucrările au fost anevoioase: s-a deviat cursul Bistriţei pentru a se face săpături la 30 de metri adâncime şi pentru a se consolida rocile aflate la 10-20 de metri. Apele subterane au fost şi ele evacuate.

Pentru a asigura necesarul de materiale de construcţie regimul comunist a decis deschiderea unei Fabrici de Betoane şi a uneia de ciment “Congresul al XIX-lea al PCUS”. Măsura nu a fost inutilă dacă ne gândim că pentru construcţia barajului au fost folosiţi 1.65 mc de beton şi beton armat, iar pentru hidrocentrală o cantitate dublă. Utilajele folosite au fost date de ţările comuniste, astfel că am primit excavatoare sovietice şi autobasculante de la cehi.

Sistemul de lucru al hidrocentralei era în aşa fel gândit încât apa transportată pe galerie în centrala hidroelectrică prevăzută cu 6 turbine, ce avea o putere instantă de 210 kW. Apa folosită era apoi evacuată, iar prin acumulare a format lacul Pângăraţi.

Transformarea comunei Bicaz în oraş

Pe lângă sacrificiul financiar, hidrocentrala Bicaz a însemnat şi sacrificiu uman. Peste 20.000 de oameni au muncit la ridicarea sursei de energie, mulţi dintre ei nu de bunăvoie, ci forţaţi. Cu alte cuvinte, barajul era şi un mod de a scăpa de opozanţii politici. De exemplu, peste 2000 de constănţeni au fost aduşi în cele două lagăre de muncă forţată: Dodeni pentru săpături la baraj şi la terasamentul căii ferate dintre Piatra Neamţ şi Bicaz.

Pentru zona Bicazului construcţia hidrocentralei a avut un impact covârşitor. Practic odată cu barajul şi hidrocentrala s-a dezvoltat şi comuna Bicaz, ajungând la statutul de oraş. În 1959, la finalizarea lucrărilor numărul locuitorilor a crescut simţitor, astfel că a ajuns la 12.000 de persoane.

Au fost construite locuinţe, o bibliotecă, spital şi liceu. După revoluţie populaţia a scăzut, ajungând în 2004 la 8700 de locuitori. În zonă s-au creat locuri de muncă prin Fabrica de Ciment, care a produs şi peste 13.000 de tone de ciment. După 1990 producţia a scăzut dramatic, iar în 1998 Fabrica de Ciment a fost vândută grupului german Heidelberg Zement.

Un alt beneficiu adus zonei de construcţia hidrocentralei a fost modernizarea infrastructurii. S-a construit terasamentul căii ferate ce unea Piatra Neamţ de Bicaz şi s-a modernizat DN15 Bicaz – Vatra Dornei.

Modernizarea hidrocentralei cu banii de la BERD

Astăzi hidrocentrala de la Bicaz are nevoie de îmbunătăţiri dacă România vrea să se mai folosească de beneficiile aduse. Pentru că ţara nu dispune de fonduri de investiţii foarte mari, s-a apelat la ajutorul celor din Uniunea Europeană.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare s-a angajat că oferă un sprijin financiar în valoare de 85 milioane de euro societăţii Hidroelectrica pentru a îmbunătăţi starea a şase unităţi ale hidrocentralei. Practic se urmăreşte reabilitarea celor 13 unităţi în cascadă şi a capacităţii barajului.

Pentru a redeveni o zonă energetică de maximă importanţă în România, hidrocentrala are nevoie de tehnologii moderne pentru a funcţiona la capacitate maximă. Proiectul costă 110 milioane de euro, din care 77% este acoperit de BERD, iar restul de statul român. Prima tranşă de bani fiind de 50 milioane de euro.

Modernizarea de la Bicaz este cu atât mai importantă cu cât după Revoluţie puterea din hidrocentralele româneşti a scăzut dramatic. O comparaţie arată că în 1990 puterea ajungea la 5.500 de MW, iar în timp nu s-a mărit foarte mult, ci a ajuns abia la 6.430 de MW. Cu alte cuvinte abia 50% din potenţialul energetic este amenajat şi funcţionabil.

Raluca Borceanu

0

Porţile de Fier ale Dunării, mină de aur hidroenergetică roasă de timp

| Construcții, Infrastructură | 29/10/2011

pic article 58

În anul 1964 a început construcţia celor mai mari hidrocentrale a României: Porţile de Fier. Şapte ani mai târziu construcţia era finalizată şi se inaugurau sistemele hidroenergetic şi de navigaţie.

Construcţia celor două baraje de la Porţile de Fier, pe malul Nordic al României şi pe cel sudic al Iugoslaviei a fost una dintre cele mai mari realizări ale perioadei comuniste. Totuşi pe lângă o binecuvântare, hidrocentralele de la Porţile de Fier au fost un dezastru pentru locuitorii zonei.

Zonă depopulată din cauza hibridului fluviu-lac

De la bun început zona a fost gândită ca un spaţiu de exploatare a forţei Dunării înainte să ajungă în zona de câmpie. Consecinţa a fost transformarea celui de-al doilea râu al Europei într-un hibrid : fluviul-lac de 100 de mile. În zonă, locuinţele nu au mai apărut niciodată, iar cele care existau deja au fost strămutate la deal tocmai pentru a fi ferite de furia apelor. Zona Porţilor de Fier ascundea înainte de construcţia propriu-zisă o insulă numită, din perioada de influenţă turcească, Ada Kaleh.

Clădirile ridicate pe insulă au fost demolate pentru a face loc barajului, iar insula a fost înghiţită de ape şi a fost dată uitării. Oraşul Orşova, important port pentru vasele de pasageri şi adevărată bijuterie arhitectonică, a fost şi el distrus pentru a face loc hidrocentralei, iar încercarea de a reconstrui aşezarea a făcut ca noul oraş să fie doar o palidă imitaţie a celui vechi.

Decebal veghează Dunărea la Cazane

Dincolo de aspectele enumerate, Porţile de Fier reprezintă o zonă de o frumuseţe rară. Zona numită Cazanele ascunde vestigii autentice ale Imperiului Roman. Tabula Traiana este localizată în această zonă şi reprezintă dovada că Imperiul Roman şi-a marcat trecerea printr-o tăbliţă iscălită vizibilă şi astăzi.

Pentru că istoria nu putea să îl dea uitării pe Decebal, regele erou al dacilor, în munte este sculptată o statuie uriașă închinată lui. Statuia a fost creată destul de recent, în 2004, un om de afaceri român fiind iniţiatorul proiectului.

Navigaţia mult îngreunată de stânci

Navigaţia în zona Cazanelor este o adevărată peripeţie dacă luăm în considerare că periodic se desprind stânci din munţi şi blochează trecerea. De-a lungul istoriei s-au încercat mai multe metode pentru a stopa dislocarea de rocă. Cea mai eficientă era considerată în secolul XIX dinamitarea. Cu toate acestea, numeroase vase rămâneau în apă fiind scoase la mal de locomotive cu aburi.

Tot în defileul Dunării este de vizitat peştera Ponicova denumită şi peştera de la gura apei. Ea este renumită pentru coloniile de lilieci ce sălăşluiesc în ea. Peştera este situată chiar la drumul principal, şi se spune că în perioada comunistă românii încercau să scape din ţară către Iugoslavia prin galeriile ei.

O altă peşteră încărcată de istorie este cea denumită Veteranilor. Se spune că aceasta era folosită de austrieci pentru a distruge vasele turceşti care treceau prin zonă. Peştera are intrarea ascunsă de copaci. În ea pătrunde o singură rază de lumină, restul fiind cufundat în întuneric.

Porţile de Fier I – 7.7 miliarde de kw pe oră în 2010

Pe lângă potenţialul turistic al zonei nu sunt de neglijat nici aspectele legate de zona economică. Hidrocentralele de la Porţile de Fier produc împreună 40% din totalul societăţii Hidroelectrica S.A, controlată de către statul român. Ar însemna că 15% din energia ţării este asigurată de barajele de pe Dunăre. Puterea hidrocentralei Porţile de Fier I este de 1080 MV, iar a Porţilor de Fier II de 250 de MV. Ambele sunt exploatate în parteneriat cu partea sârbă.

Porţile de Fier I este printre cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa şi cea mai mare de pe fluviul Dunărea. Dovada necesităţii celor două hidrocentrale este justificată prin cifrele anului trecut. În 2010 Porţile de Fier 1 a avut cea mai mare producţie de la punerea sa în funcţiune: 7.7 miliarde de kilowați oră.

Reabilitarea hidrocentralelor trenează, podul cedează

Hidrocentralele afectate de timp încep să cedeze. În 2002 statul român a luat în calcul reabilitarea celor două hidrocentrale, termenele prevăzute pentru finalizare fiind anul 2013. Ca mai toate lucrările de construcţii româneşti si cele două hidrocentrale au intrat administrarea unei firme care a încetinit ritmul de modernizare, cauzând prejudicii statului român de peste 3 milioane de dolari.

Bineînţeles că pe principiul Meşterului Manole, modernizarea pe o parte a celor două puncte aduce alte defecţiuni pe de alta. De data aceasta s-a constat că două grinzi de susţinere ale podului ce trece peste Dunăre sunt fisurate.

Motivul principal ar fi traficul greu din zonă şi staţionarea maşinilor de mare tonaj peste pod, de obicei pe timpul nopţii. Situaţia nu este surprinzătoare dacă luăm în considerare că traficul prin vama Porţile de Fier a crescut considerabil faţă de anul trecut.

Numai în opt luni din anul acesta peste 300.000 de vehicule au tranzitat zona, ceea ce înseamnă cu 30% mai mult decât în 2010.

Raluca Borceanu

0

Românii şi bulgarii se căznesc să termine construcţia podului Calafat-Vidin

| Infrastructură | 27/10/2011

pic article 57

Cu câţiva ani în urmă, Bulgaria şi România au devenit interesate de crearea unor noi punţi de legătură prin construcţia a trei noi poduri peste Dunăre. Intenţia era de a construi un pod ce va lega Calfatul de Vidin, altul între Călăraşi de Silistra şi cel de-al treilea între localitatea Bechet de Oreahovo.

În ciuda termenelor stabilite şi anulate de zeci de ori de la începerea lucrărilor, nici unul dintre cele trei nu va fi gata până la finele anului.

Podul Calafat-Vidin va asigura atât infrastructura rutieră, cât şi pe cea feroviară. Lungimea căii ferate va fi de aproximativ 2500 de km, în timp ce calea rutieră va avea doar 1440 de km. Discuţiile dintre cele două ţări au debutat acum aproximativ 10 ani şi de atunci proiectul se tot împiedică în lipsurile financiare sau în birocraţie. La acestea s-au mai adăugat şi neînţelegerile constante între partea română şi cea bulgară, privind amplasarea podului şi chiar importanţa lui.

Pentru comerţul European podul Calafat-Vidin este extrem de important, facilitând comerţul din partea de sud-est a Europei şi conectarea la Coridorul IV paneuropean. Grecia s-a alăturat şi ea deciziei Bulgariei de construi podul. Prin 2007 s-a realizat licitaţia pentru demararea lucrărilor. Atunci a fost aleasă o firmă spaniolă: FCC- Fomento de Construcciones y Contratas pentru execuţia lucrărilor şi o firmă franţuzească pentru servicii de consultanţă.

Românii construiesc şi plătesc mai puţin

Întreaga investiţie se ridică la peste 230 milioane de euro, dintre care partea bulgară s-a angajat să acopere 60 de milioane de euro, iar partea română mult mai puţin, 33 de milioane de euro. Restul finanţării provine de la Uniunea Europeană şi Banca Europeană de Investiţii. Lor li s-a alăturat Germania cu 20 de milioane de euro şi Franţa cu 5 milioane.

Proiectul podului prevede pentru partea română construirea unei căi ferate noi de 5 km, de la pod până la calea ferată existentă Golenţi-Calafat la care se adaugă 5 km de drum expres şi o staţie pentru controlul traficului şi taxare.

Pe partea Bulgară sunt prevăzute două loturi: pod cu patru benzi rutier şi feroviar şi o pistă pentru biciclişti. Lotul al doilea va fi alcătuit dintr-un terminal feroviar pentru mărfuri şi a 7 km de cale ferată. La acestea se adaugă şi reabilitarea gărilor şi crearea a patru noduri feroviare noi.

Podul finalizat abia la anul, Uniunea Europeană ameninţă cu sancţiuni politice

Iniţial lucrările trebuiau terminate cu un an în urmă, dar bulgarii şi românii au cerut timp în plus, asigurând reprezentanţii Uniunii Europene că cel târziu în 2012 podul va fi funcţionabil. Riscul la care se supun cele două ţări, în cazul în care nu respectă termenul nici de data, este mare. Ele riscă sancţiuni politice uriaşe din partea Uniunii Europene, iar lucrările pot fi oprite.

Întârzierile nu au fost doar rezultatul neînţelegerilor dintre cele două state cu privire la amplasarea podului, ci şi rezultatul controverselor legate de licitaţii. Contractarea firmei spaniole de către partea bulgară nu a ridicat semne de întrebare, însă suspiciunile au existat pentru firmele contractate de partea română.

Cele două consorţii interesate de participarea la proiectul românesc au fost unul spaniol – AZVI / Vimac şi unul Italian – Astaldi. La prima licitaţie anulată de statul român firma spaniolă solicitase 60 de milioane de euro, la cea de-a doua a solicitat 67 milioane de euro, faţă de cele 74 menţionate de compania italiană. La auzul unei asemenea oferte firma italiană a strigat în gura mare că oponentul a practicat politica preţului de dumping şi că suma listată nu este realistă.

Exproprierile, o altă piatră de încercare

Dincolo de acuzele de fraudă, a mai apărut în planul iniţial şi problema exproprierilor. Pe malul românesc au fost expropriate peste 40 de hectare de teren aparţinând Consiliului Local şi Romsilva, dar cu precădere persoanelor private. Timp de un an de zile nu a fost emis nici un act normativ care să stipuleze clar ce trebuie expropriat şi cum se va face acest lucru. Speculaţiile au început imediat ce s-a stabilit că peste 100 de gospodării vor fi afectate.

Mulţi spuneau că cei din Calafat au inclus terenurile agricole, care făceau parte din extravilan, în spaţiul intravilan tocmai pentru a le creşte preţul. Situaţia a fost negată cu vehemenţă de autorităţi, deşi statul român a ajuns să cumpere un hectar de pământ cu peste 300 de mii de lei. Consecinţa a fost clară, procesul a fost încetinit pentru că statul avea nevoie de mai mulţi bani pentru exproprieri: 2.000 de lei în plus.

Nici în Bulgaria situaţia nu a fost mai uşoară. A durat un an până să înceapă exproprierile, dar autorităţile au pus întârzierea nu pe seama procedurii defectuoase, ci pe seama studiilor geologice necesare pentru începerea lucrărilor.

Încă un pod peste Dunăre?

Ideea unui pod peste Dunăre între Calafat şi Vidin nu este nouă. Această idee a apărut pentru prima oară în 1925 şi de atunci întregul proces trenează. În ciuda faptului că nici măcar acest pod nu este finalizat, România şi Bulgaria au luat deja în considerare alte două construcţii: Călăraşi-Silistra şi Bechet-Oreahovo. Podul Silistra-Călăraşi a fost trecut deja în strategia pentru dezvoltare pe Dunăre.

Următorul pas pare a fi întocmirea unui proiect fezabil româno-bulgar şi înaintarea lui către Uniunea Europeană, de către partea bulgară, iar celălalt proiect va fi înaintat de partea română.

Raluca Borceanu

Pagina 1 din 3123

Urmareste-ne!

© 2012 . Toate drepturile rezervate.

Twitter

Optimizare site | Powered by Pandor&Man